câte ceva despre mindfulness

Ce este mindfulness-ul? Este mindfulness-ul cu adevărat folositor?

Răspunsul la aceste întrebări ține, în cele din urmă, de disponibilitatea și motivația fiecăruia de a înțelege cu adevărat acest concept, pe de o parte extrem de simplu, pe de altă parte foarte profund, cât și de experiența practicii personale. Scopul acestui articol este doar acela de a-ți trezi curiozitatea asupra acestui vast subiect.

O traducere aproximativă a expresiei mindfulness ar fi prezență conștientă. Starea de mindfulness înseamnă a te trezi, a recunoaște ce se întâmplă acum, în acest moment, cu o atitudine prietenoasă, fără judecată. „Cum adică să mă trezesc?”, vei spune. „Că doar nu dorm!”. Ești sigur/ă că nu „dormi”? Poți spune cu mâna pe inimă că îți trăiești cu adevărat viața și nu viața te trăiește pe tine?

Ni se întâmplă adesea să trecem prin viață ca și cum am dormi. Avem tendința să răspundem mereu în același fel atunci când ne confruntăm cu același tip de situație. Ne este mai ușor așa, economism energia psihică. Nu ne dăm seama că în timp devenim  „roboței”. Ne „agățăm” strâns de ceea ce ne produce plăcere, cum ar fi mâncatul în exces fără a fi conștienți de gustul alimentelor consumate, navigatul pe internet fără un scop precis, consumul de alcool, uitatul la TV, jocurile pe calculator etc. Oare facem toate aceste lucruri doar pentru că ne fac să ne simțim bine? Nu cumva le facem pentru a umple un gol, pentru a reduce disconfortul pe care îl simțim în corp și în inimă?  Condamnăm sau respingem instinctiv ceea ce nu cunoaștem sau nu ne place, înainte de a încerca măcar să înțelegem. Dar este acesta un răspuns pe care noi l-am ales? Ar putea fi practica mindfulness o soluție pentru a ieși de pe pilot automat și a începe, puțin câte puțin, să fim din nou prezenți în viața noastră?

Mindfulness-ul este o capacitate care ne permite să acționăm conștient, nu doar să reacționăm la ceea ce se petrece în momentul respectiv. E o modalitate de a relaționa cu toată experiența, fie ea pozitivă, negativă sau neutră, astfel încât suferința din viața noastră să se reducă considerabil, iar starea de bine să se amplifice.

Practicarea prezenței conștiente, cu intenție, aduce lupa conștientizării asupra reacțiilor noastre. Victor Frankl, supraviețuitor a patru lagăre de concentrare naziste și autorul cărții, Omul în căutarea sensului vieții, spunea că  „între stimul și răspuns există un spațiu. Acolo se află puterea noastră de a alege un răspuns. De acel răspuns depinde creșterea și libertatea noastră.”.

Ca să avem șansa să decidem conștient răspunsul avem nevoie să ne oprim o clipă, să ne tragem sufletul – respectiv să ne observăm pe noi înșine, care sunt gândurile care apar în situația respectivă, ce emoții însoțesc acele gânduri, cum este respirația noastră, ce senzații simțim în corp… Toate acestea ne vor ajuta să fim cu adevărat prezenți în experiență. Acest gen de atenție generează energie, claritate a minții și bucurie. Luăm o pauză eliberatoare de la preocuparea permanentă pe care mintea noastră o are asupra evenimentelor trecute sau viitoare.

Beneficiile practicii mindfulness în reducerea stresului și creșterea stării de bine din punct de vedere fiziologic și psihologic sunt certificate de nenumărate cercetări, precum și de mărturiile a zeci de mii de oameni care au introdus în viețile lor această practică, atât formal – prin cursuri , cât și informal – prin studiu individual și practică zilnică. În ciuda provocărilor inerente cultivării și susținerii disciplinei legate de starea de atenție și prezență conștientă în situații obișnuite, de zi cu zi, mulți practicanți relatează că se simt mult mai relaxați, mai plini de speranță, au mai multă încredere în sine, au o mai mare pace a minții și fac față stresului mult mai bine, acasă sau la muncă.

Pentru a practica mindfulness avem nevoie de trei elemente: inspirație, informație și practică.

Inspirația se construiește prin fixarea intenției, ne amintește de ce facem ceea ce facem, ne dă direcție și scop. Când vine momentul să ne așezăm pentru meditație mintea noastră nu ține cont de acest lucru și zboară în toate direcțiile, așa cum face în mod obișnuit. Inspirația ne ajută să rămânem motivați pentru a continua meditația păstrând mereu în minte și în inimă scopul propus.

Informația se referă la dorința permanentă de a cunoaște, de a înțelege conceptul de mindfulness. Nu este suficient să citim o singură carte sau un articol și să începem să practicăm așteptându-ne la rezultate miraculoase în scurt timp. Informația mereu actualizată ne ține pe făgaș.  Prima dată citim pentru a ne informa asupra unor lucruri pe care nu le cunoaștem foarte bine, apoi citim pentru a menține informația proaspătă în memorie și a ajunge la noi niveluri de înțelegere.

Practica transformă intențiile și obiectivele propuse în realitate. Meditația, ca practică necesară cultivării stării de mindfulness, este o abilitate, asemenea abilității de a cânta la pian. Pentru a deveni mai buni avem nevoie să exersăm zilnic. Dacă exersăm mereu aceeași melodie, vom ajunge să ne plictisim. În mod similar meditația trebuie să evolueze și să se dezvolte pentru a rămâne interesați de practică.

Există o largă varietate de tipuri de meditație ghidată accesibile oricui își dorește să practice: scanarea corpului, concentrarea asupra respirației, meditația pentru bunătatea iubitoare și autocompasiune și multe altele. Practica zilnică a meditației, începe cu zece-cincisprezece minute mărind treptat timpul, în funcție de posibilitățile și disponibilitatea fiecăruia. Pe măsură ce durata unei sesiuni va crește, te vei observa  savurând cu toată ființa acest minunat sentiment de bunăstare pe care îl dă meditația.  În timp, practica zilnică a meditației va conduce la extinderea stării de mindfulness în viața de zi cu zi. Vei putea fi prezent în experiența ta atunci când iei masa, când faci o plimbare, când speli vasele, când te speli pe dinți, când stai de vorbă cu cei dragi și nu numai.

Mindfulness înseamnă, în cele din urmă, „a ști ce trăiești în timp ce trăiești”.

Nu ai nimic de pierdut dacă încerci, iar viața ar putea să capete dintr-o dată mai multă savoare, gust, sunet, culoare și sens.

care este povestea ta?

Poate că te-ai trezit într-o dimineață de sâmbătă cu chef de viață și cu gândul la drumeția planificată împreună cu prietenii și, uitându-te pe fereastră ai constatat că plouă cu bulbuci. Care este primul gând care ți-a venit în minte?

Sau poate că ai fost la medic pentru un control de rutină și medicul ți-a recomandat să faci un set complet de analize fără să-ți dea prea multe explicații. Ce ți-ai spus atunci?

Fie că ne dăm seama de acest lucru, fie că nu, cu toții ne spunem nouă înșine o „poveste” despre ceea ce suntem azi, despre cum am făcut ca să ajungem aici, despre ceea ce putem sau nu să facem sau să obținem în viață, despre relațiile cu cei din jur, despre ceea ce ne va aduce viitorul… Suntem creatorii propriei noastre povești de viață. Nu-i așa că ar fi mai bine pentru noi dacă am crea în mod conștient?

Dacă ești puțin atent/ă la vocea ta interioară vei putea să-ți dai seama cum sună povestea ta. Sau ai putea întreba o persoană care te cunoaște bine, ce părere are despre felul în care te exprimi cu privire la tine, la ceilalți sau la viață în general.

Crezi că alegerile pe care le faci în viață contează sau crezi că „ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”?

Crezi că există oameni care îți pot fi alături la nevoie sau crezi că „viața e grea și fiecare se descurcă cum poate”?

Ce îți spui atunci când lucrurile nu se întâmplă așa cum te aștepți sau cum îți dorești să se întâmple?

Construim o poveste despre noi pentru a ne satisface nevoia de sens și coerență, pentru a înțelege evenimentele prin care trecem în viață, apoi ajungem să credem în poveste astfel încât, mai devreme sau mai târziu, povestea devine realitate.

Te-ai gândit vreodată cum îți construiești propria poveste?

Este important cum o construim dar și cum ne spunem povestea nouă înșine. Într-un studiu asupra identității narative cercetătorii au intervievat subiecți cu vârste între 50-60 de ani, concomitent cu monitorizarea stării de sănătate psihologică și fiziologică pe o perioadă de patru ani.

În cadrul interviurilor s-au conturat patru mari teme:

  • Rolul activ – participanții considerau că au control asupra vieții lor;
  • Apropierea – îi considerau pe cei apropiați ca având un rol important în viața lor;
  • Salvarea – erau de părere că provocările și evenimentele de viață negative le îmbunătățiseră atitudinea sau le conferiseră înțelepciune într-o formă sau alta;
  • Contaminarea considerau că începuturile pozitive se transformaseră în finaluri negative.

Participanții ale căror narațiuni s-au înscris în cele trei categorii pozitive (rolul activ, apropierea și salvarea) s-au bucurat de o mai bună stare de sănătate fiziologică și psihologică în comparație cu participanții care își defineau viața prin experiența contaminării.

Ceea ce ne spunem nouă înșine contează pentru noi doar în măsura în care credem cu adevărat în poveste. Nu vom obține schimbări pozitive doar pentru că ne încurajăm singuri: „Poți să faci asta!” sau „O să fie bine!”.

Este necesar să ne cunoaștem în profunzime, să scoatem la lumină și să punem în acțiune acele resurse care sunt în noi dar pe care nu le-am folosit demult sau chiar am uitat că le deținem.

Ai observat cum tindem să dăm crezare mai mult vocii care ne prevestește o neplăcere decât vocii care spune: „Nu știu cum va fi, dar am încredere că voi găsi o soluție la momentul respectiv.”?

 

 

provocările adolescenței

„Parentajul este ca o cursa de ștafetă, în care trebuie să alergăm, împreună, pe o anumită distanță, douăzeci de ani sau mai mult, să ne străduim să ne menținem copiii pe pista corectă apelând la toate resursele de care dispunem, pentru ca apoi să poată alerga pe cont propriu.”

alina-milea_provocarile-adolescentei

http://www.sperantatv.ro/web/educatie-pentru-viata-provocarile-adolescentei-invitat-alina-milea-13-04-2017/

antrenamentul psihicului

„Îmi este draga noțiunea de antrenament al psihicului. Așa cum ne putem dezvolta capacitățile fizice (forța, suflu, suplete…), tot așa ne putem dezvolta capacitățile psihice (concentrare, atenție, memorie…) si emoționale (aptitudinea de a savura prezentul, de a ne limita furiile si nelinistile…). In general, comitem doua erori de judecată in ceea ce privește funcționarea psihicului nostru: prima consta in a crede ca nu putem face nimic (așa ne-am născut), cea de a doua, in a crede ca voința si intenția sunt de ajuns doar ele (trebuie sa vrem cu adevărat). Amândouă contează, bineînțeles, dar ceea ce contează cel mai mult este antrenamentul regulat de a cultiva anumite sentimente pozitive, de a le înlesni, de a le amplifica atunci cand se ivesc.

In mod ciudat, suntem deja experți in materie de antrenament al psihicului, dar intr-un registru negativ. Ruminand in mod regulat gânduri si emoții negative (tristete, resentimente, pesimism), procedam deja la un antrenament: dezvoltam căile neuronale ale tristetii, ale resentimentului, ale pesimismului, le pregătim sa intervină de o maniera din ce in ce mai rapida, mai sistematica si mai dominatoare fata de orice eveniment de viata. Devenim atleți ai negativității. Chiar dorim sa mergem spre aceasta? Nu am face mai bine daca am invata mai curând sa ocrotim si sa ruminam emoțiile pozitive? „


Cristophe André
Si nu uita sa fii fericit. Abecedar de psihologie pozitivă

acțiuni către fericire (6)

vezi partea plină a paharului este o chestiune de alegere.

„Ia mai lasă-mă cu gândirea pozitivă!”, vei spune. Da, este adevărat că unii oameni s-au născut cu „tichie de mărgăritar” pe cap, toate le-au mers din plin și ei sunt mereu fericiți și cu zâmbetul pe buze. La fel de adevărat este și faptul că alți oameni au tot ce și-ar putea dori și nimic din ceea ce au nu-i mulțumește pe deplin. Reciproca este și ea valabilă. Aceeași sursă de stres poate să facă o persoană cumplit de nefericită, în timp ce o alta va depăși cu bine respectiva încercare, devenind chiar mai fericită decât înainte.

Dacă circumstanțele exterioare nu sunt decât în mică măsură responsabile de fericirea sau nefericirea unei persoane, atunci ce face diferența?  Oamenii fericiți se confruntă cu stres și evenimente de viață negative la fel ca și ceilalți. Modul în care aleg să se raporteze la ceea ce li se întâmplă face diferența, tonul și conținutul discursului interior.

Capacitatea de simți fericire și a gestiona mai bine  stresul depinde de trei factori. Primul este reprezentat de rețeaua socială a persoanei, de sprijinul extern pe care se poate baza când se confruntă cu un eveniment negativ. Al doilea include resursele psihologice de care dispune, cum ar fi inteligența, educația, trăsăturile de personalitate. Resursele psihologice sunt, în cea mai mare parte, în afara controlului nostru, iar rețeaua de sprijin va avea mai mult succes în cazul celor care deja au început să se ajute singuri.

Al treilea factor, cel mai relevant dintre cei trei, se referă la strategiile personale de a înfrunta adversitatea. Una dintre strategiile personale de a face față stresului este optimismul.

Optimismul se învață, aceasta este concluzia cercetărilor din cadrul psihologiei pozitive. Poți învăța optimismul stând alături de oamenii optimiști, observându-i, văzând ce fac diferit și, mai ales, ce își spun diferit. A învăța să fii optimist nu îți va altera simțul realității și nici valoarea judecății. Optimismul cu „ochii larg deschiși” te va face să te îndepărtezi puțin de problemă pentru a vedea soluția, te va ajuta să-ți acomodezi privirea cu întunericul din tunel până când vei reuși să te apropii de luminița din capătul lui.

Un grup de cercetători de la Universitatea din Kentucky a analizat autobiografiile scrise de mână ale unor călugărițe care au intrat în mânăstirile americane între anii 1930-1940. Ulterior le-au împărțit în patru loturi, în funcție de cât de optimiste erau atitudinile și emoțiile exprimate în fiecare document. Un mare plus al acestui studiu este reprezentat de controlul total al acelor variabile care sunt greu de controlat în mod obișnuit. Niciuna dintre călugărițe nu a fumat, nu a băut, nu a făcut sex și nici nu a avut copii…niciodată! Mai mult decât atât, au trăit în aceleași orașe, au mâncat aceeași mâncare și au purtat aceleași haine.

Ce au descoperit cercetătorii 70 de ani mai târziu? Atitudinea pozitivă din tinerețe era principalul indicator al longevității. Cele mai optimiste maici au trăit cu zece ani mai mult decât cele mai puțin optimiste. Până la 80 de ani, grupul cel mai optimist și-a pierdut doar 25% dintre membri, spre deosebire de grupul mai pesimist care a pierdut 60%. Din grupul cel mai optimist 54% dintre călugărițe au atins vârsta de 94 de ani, prin comparație cu 15% în cazul celor mai puțin optimiste.

Optimiștii sunt mai sănătoși, mai fericiți și trăiesc mai mult. Oamenii fericiți nu au tot ce este mai bun. Ei doar profită la maximum de ceea ce au.