Ai un partener stabil, poate că ai și un copil, lucrurile par să meargă bine între voi. Aparent nu ai nimic să-i reproșezi, se achită cu succes de toate obligațiile pe care ați stabilit împreună că îi revin. Tu faci la fel, cum poți tu mai bine. Și totuși, uneori te întrebi de ce simți o lipsă, de ce simți că ceva ar putea fi diferit în această relație? A cui o fi „vina”? A lui/ei… a ta?

… te provoc să iei o foaie de hârtie și să scrii acum care sunt nevoile tale în relația de cuplu în care te afli. Ce este important pentru tine să facă sau să spună partenerul? Care sunt acele lucruri fără de care această relație nu-ți va oferi împlinirea pe care ți-o dorești? Care dintre ele sunt  musai să fie îndeplinite în această relație? La care dintre ele ai putea renunța?

Dacă poți, observă-te în timp ce faci acest exercițiu. Cum îți sună întrebarea? Ce emoții stârnește în tine, ce gânduri? Ți se pare legitimă sau un pic intruzivă?  Te-ai mai gândit vreodată la lucrurile acestea? Te-ai gândit la ele înainte de a lua decizia să formezi un cuplu pe durată nedeterminată cu o persoană care îți făcea inima să bată mai repede și hormonii „să danseze”?

Când erai copil n-ai avut nevoie  (și nici n-ai fi putut s-o faci) să te întrebi: „Care sunt nevoile mele acum?” și să-ți răspunzi: „Am nevoie de … afecțiune, acceptare, înțelegere, validare, autonomie, respect, protecție, suport…etc.”. Adulții din jurul tău erau „responsabili” de umplerea permanentă a rezervorului tău emoțional, ori de câte ori acesta se golea. O făceau mai bine sau mai puțin bine, cu mai multă sau mai puțină pricepere și, probabil, cu cele mai bune intenții.

Pe măsură ce ai crescut, ai devenit din ce în ce mai mult responsabil/-ă de propriul „refill” și ai făcut acest lucru într-o manieră aflată în strânsă legatură cu cea în care părinții, sau alte persoane importante din viața ta, s-au achitat de această sarcină. Ți-ai format astfel un „tipar afectiv” , un mod propriu de a fi conectat, sau nu, cu nevoile tale, de a ști cum este potrivit pentru tine să  ți le îndeplinești.

Avem nevoi și așteptări în orice relație, de cuplu, de prietenie, de muncă, filială, parentală, chiar dacă nu suntem mereu în contact cu ele. Avem nevoi și așteptări până și în relația cu un animăluț de companie, vorba scriitoarei mele preferate : „În viață nu-i ușor nici să ai pisică.”  Când nevoile nu ne sunt îndeplinite o perioadă îndelungată acumulăm frustrare.  În strânsă legătură cu unele dintre nevoi se află niște valori. La unele putem renunța, în timp ce la altele nu putem renunța cu niciun chip pentru că ar însemna să „negăm” o parte din noi.

Este benefic pentru sănătatea noastră psihică să ne conștientizăm nevoile și să le „operaționalizăm” în comportamente specifice. De exemplu: „Am nevoie de apreciere din partea ta. Simt că îmi oferi apreciere, atunci când mă asculți.” sau „Știu că am suportul tău, atunci când te rog să mă ajuți cu ceva și tu o faci etc. Suntem diferiți, avem „ochelari” diferiți prin care privim viața, comunicarea devine mai ușoară când reușim să găsim o formă adecvată prin care să cerem să ne fie îndeplinite nevoile. Aceasta este „obligația” noastră în relația de cuplu, alături de înțelegerea nevoilor partenerului și satisfacerea lor, în măsura în care avem posibilitatea și disponibilitatea de a o face.

Persoanele cărora le-au fost împlinite în copilărie nevoile sunt mai conștiente de ele la vârsta adultă, știu cum și când să ceară și mai ales…știu cum să facă față unui refuz fără a se simți neadecvați și fără să se descurajeze. Spre deosebire de acestea, persoanele cărora le-au fost frustrate nevoile emoționale de bază atunci când erau copii adesea nu sunt conștiente de nevoile lor, nu știu cum să ceară, nu îndrăznesc să ceară sau se tem că dacă nu vor primi ceea ce au cerut înseamnă că ceva este în neregulă cu ele. Adesea, acest gen de persoană are impresia că deține întreaga responsabilitate pentru calitatea relației. În lipsa acestui tip de conștientizare, nevoile nesatisfăcute vor rula în background, vor produce frustrare și vor invada cu resentimente relația. Frustrarea va fi resimțită dureros, ca o lipsă, ca un gol.

Dacă  ți-ai conștientizat nevoile, le-ai comunicat corect si partenerul nu este dispus sau nu poate, din diverse motive, să ți le satisfacă, ai de luat o decizie conștientă. Rămâi sau nu rămâi în relație. Dacă alegi să rămâi, ar fi de preferat să-ți asumi decizia. Dacă ai ales să rămâi și continui să bați la uși închise, în același mod în care ai mai făcut-o și în urma căruia nu ai obținut răspunsul dorit, îți vei consuma energia inutil și îți vei eroda relația și așa fragilă. Se spune că nebunia ar fi să faci mereu același lucru și să te aștepți la rezultate diferite. Cât ai fi dispus/-ă să rămâi într-o relație făcând mereu același lucru și știind că nimic nu se va schimba? Dacă decizia va fi asumată, te vei proteja de resentimente și vei putea fi deschis/deschisă către lucrurile bune care există în relație.

Dacă ai ieșit deja dintr-o relație, dincolo de oalele si ulcelele sparte, ai șansa să înveți lucruri prețioase pentru tine, care te vor feri să repeți experiența. Încearcă să-ți răspunzi la următoarele întrebări: Ce aveam cu adevarat nevoie și n-am primit? Cum aș fi putut să cer diferit? Persoana respectivă era capabilă să ofere acest lucru, mie sau altcuiva? Că de unde nu-i…nici D-zeu nu cere.

Relațiile cer efort conștient din partea ambilor parteneri. Dacă unul dintre ei nu este încă pregătit să înțeleagă lucrurile care ar trebui schimbate, celălalt ar putea încerca, în mod conștient, să fie „schimbarea pe care vrea s-o vadă” la perechea sa.

Mi se spune adesea că sunt nițel pisăloagă. Îmi asum acest lucru și risc să te mai întreb odată: „Care ziceai că sunt nevoile tale în relația de cuplu?”