tu ce faci ca să fii fericit?

Tu ce faci ca sa să fii fericit?

Eu îmi doresc să fiu fericită, tu îți dorești să fii fericit, el își dorește să fie fericit, ea își dorește… Nu-i așa că până aici ești de acord cu mine?

Dintotdeauna oamenii au visat să atingă starea de grație pe care o numim fericire, au fugit si s-au temut de durere și au căutat să obțină plăcere. Apoi au devenit frustrați pentru că și-au dat seama că plăcerea nu durează. Au făcut din nou acțiunea care le provoca plăcere, și din nou, și din nou… Până când a fost nevoie de o cantitate din ce în ce mai mare din lucrul respectiv iar  plăcerea obținută era din ce în ce mai mică. Și fericirea întârzia să apară, sau se profila în zare ca o fata morgana veșnic de neatins. Apoi a a venit momentul „aha”, care va să zică fericirea nu este același lucru cu plăcerea. Atunci ce este? Cum se obține? De ce unii oameni care au tot ce și-ar putea dori nu sunt fericiți, în timp ce alții reușesc să găsească fericire chiar și atunci când se confruntă cu o boală gravă? Există „rețete”? Pot eu să fac ceva pentru a obține fericirea?

Cercetătorii din cadrul curentului pozitiv și-au pus și ei aceeași întrebare, și-au suflecat mânecile și s-au pus pe cercetat. După mai mult de un sfert de secol de cercetări au formulat o concluzie cât se poate de simplă. Mihaly Csikszentmihaly spune așa:

Fericirea nu apare pe neașteptate, nu este rezultatul norocului sau al șansei întâmplătoare, nu se poate cumpăra și nu se comandă, nu depinde de evenimente externe, ci, mai degrabă, de felul în care ele sunt interpretate. Fericirea este o stare care se pregătește, se cultivă și se apără de către fiecare individ in parte. Cei care învață să-și controleze experiența interioară vor fi în stare să-și influențeze calitatea vieții și vor reuși să se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce înseamnă să fii fericit.”

Bine, bine, vei spune, și totuși cum fac asta?

Studiile realizate asupra persoanelor care simt foarte des fericire arată faptul că acestea au ceva în comun, sunt implicate în așa numitele activități autotelice. Autotelic este un termen care provine din limba greacă, auto însemnând „sine” și telos – „scop”. Experiența autotelică se referă la o activitate care nu este realizată pentru a obține beneficii ulterioare, ci pentru că realizarea ei este percepută ca o răsplată. Copilul care se joacă trăiește o experiență autotelică. Nu simte că face un efort, nu așteaptă nimic în schimb, se bucură de joc, atenția îi este absorbită total și are sentimentul că deține controlul. Jocul îi dă energie. Pe de altă parte, adultul implicat într-o activitate ce ține de munca lui sau chiar într-un hobby, dar  care se așteaptă să fie recompensat nu va avea sentimentul că deține controlul. Recompensa externă poate să vină, să întârzie sau să nu apară deloc.

Experiența autotelică, căreia i se mai spune si optimală, ridică întreaga viață la un alt nivel. Bucuria înlocuiește plictiseala, neajutorarea se transformă într-un sentiment de control iar energia psihică întărește imaginea de sine, în loc să se piardă în îndeplinirea unor scopuri exterioare.

Atunci când activitatea pe care o faci îți oferă o plăcere prin ea însăși, și nu prin anticiparea rezultatelor pe care le vei obține, viața este justificată de prezent și nu mai este ostatica unui viitor ipotetic. O activitate care la început era plictisitoare sau trebuia s-o faci împotriva voinței tale poate deveni, în timp, autotelică. Activitățile cele mai plăcute nu sunt naturale, ele presupun efort la început. Dar odată ce activitatea îți va furniza primele creșteri, ea va deveni din ce în ce mai motivantă pentru tine.

Experiența autotelică atrage după sine ordine în conștiință. Concentrarea este atât de intensă încât, pur si simplu, nu mai există atenție disponibilă pentru griji legate de alte probleme. Exersând asemenea experiențe, cultivându-le în mod conștient, în timp, psihicul va deveni din ce in ce mai obișnuit să se lase absorbit de activitate și să pună stop gândurilor și grijilor care apar neinvitate în conștiință.

Este adevarat că unele persoane dispun de avantaje genetice sau legate de mediu care îi ajută să atingă mai ușor experiențe autotelice. Nu este simplu să transformi o experiență obișnuită într-una generatoare de energie și sens dar, vestea bună este că  aproape oricine își poate îmbunătăți capacitatea de a face acest lucru.

În timp, experiențele autotelice  repetate duc la ceva ce se numește personalitate autotelică sau eu autotelic. Aceste persoane au aproape permanent un sentiment de control, ele fac lucrurile să se întâmple, experimentează un sentiment de participare la determinarea propriei vieti. Aceste lucruri dau naștere la ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin fericire.

Diferența dintre o persoană care se bucură de viață și una care este copleșită de ea este rezultatul unei combinații dintre factori externi si interpretarea dată de persoana în cauză. Aceleași necazuri pot fi percepute ca amenințări sau ca posibilități de dezvoltare. Un eu autotelic alege să găsească un sens chiar și într-o experiență neplăcută și decide să meargă mai departe și chiar să „crească” în ciuda acestui fapt.

Filozoful Bertrand Russell descrie modul în care a ajuns să fie fericit: „Treptat, am învățat să fiu indiferent față de mine și de deficiențele mele; am reușit să-mi concentrez atenția din ce în ce mai mult asupra obiectelor exterioare: starea lumii, diferite ramuri ale cunoașterii, oameni pentru care simțeam afecțiune.”

Primul pas este să alegi să crezi că stă în puterea ta să fii fericit. Al doilea este să te observi și să găsești în viața ta cel puțin o experiență autotelică. Odată ce ai găsit-o, caută să te implici în ea cât mai des. Corpul si mintea ta se vor obișnui și, astfel, vei putea treptat să transformi în experiențe autotelice activități obișnuite cum ar fi spălatul vaselor sau așteptarea autobuzului. Un proverb chinez spune: „Când speli o ceașcă, spală o ceașcă!” Începe cu lucruri mici, fixează-ți obiective ușor de atins și posibil de măsurat. Recompensează-te pentru fiecare obiectiv pe care îl atingi și ridică miza. Fii conștient/ă de faptul că e nevoie de timp si răbdare, rezultatele nu vor apărea peste noapte dar perseverând fii sigur/ă că vor apărea.

Amintește-ți cum este să fii fericit!

Bibliografie

Mihaly Csikszentmihaly
Flux. Psihologia fericirii

care sunt nevoile tale într-o relație de cuplu?

Ai un partener stabil, poate că ai și un copil, lucrurile par să meargă bine între voi. Aparent nu ai nimic să-i reproșezi, se achită cu succes de toate obligațiile pe care ați stabilit împreună că îi revin. Tu faci la fel, cum poți tu mai bine. Și totuși, uneori te întrebi de ce simți o lipsă, de ce simți că ceva ar putea fi diferit în această relație? A cui o fi „vina”? A lui/ei… a ta?

… te provoc să iei o foaie de hârtie și să scrii acum care sunt nevoile tale în relația de cuplu în care te afli. Ce este important pentru tine să facă sau să spună partenerul? Care sunt acele lucruri fără de care această relație nu-ți va oferi împlinirea pe care ți-o dorești? Care dintre ele sunt  musai să fie îndeplinite în această relație? La care dintre ele ai putea renunța?

Dacă poți, observă-te în timp ce faci acest exercițiu. Cum îți sună întrebarea? Ce emoții stârnește în tine, ce gânduri? Ți se pare legitimă sau un pic intruzivă?  Te-ai mai gândit vreodată la lucrurile acestea? Te-ai gândit la ele înainte de a lua decizia să formezi un cuplu pe durată nedeterminată cu o persoană care îți făcea inima să bată mai repede și hormonii „să danseze”?

Când erai copil n-ai avut nevoie  (și nici n-ai fi putut s-o faci) să te întrebi: „Care sunt nevoile mele acum?” și să-ți răspunzi: „Am nevoie de … afecțiune, acceptare, înțelegere, validare, autonomie, respect, protecție, suport…etc.”. Adulții din jurul tău erau „responsabili” de umplerea permanentă a rezervorului tău emoțional, ori de câte ori acesta se golea. O făceau mai bine sau mai puțin bine, cu mai multă sau mai puțină pricepere și, probabil, cu cele mai bune intenții.

Pe măsură ce ai crescut, ai devenit din ce în ce mai mult responsabil/-ă de propriul „refill” și ai făcut acest lucru într-o manieră aflată în strânsă legatură cu cea în care părinții, sau alte persoane importante din viața ta, s-au achitat de această sarcină. Ți-ai format astfel un „tipar afectiv” , un mod propriu de a fi conectat, sau nu, cu nevoile tale, de a ști cum este potrivit pentru tine să  ți le îndeplinești.

Avem nevoi și așteptări în orice relație, de cuplu, de prietenie, de muncă, filială, parentală, chiar dacă nu suntem mereu în contact cu ele. Avem nevoi și așteptări până și în relația cu un animăluț de companie, vorba scriitoarei mele preferate : „În viață nu-i ușor nici să ai pisică.”  Când nevoile nu ne sunt îndeplinite o perioadă îndelungată acumulăm frustrare.  În strânsă legătură cu unele dintre nevoi se află niște valori. La unele putem renunța, în timp ce la altele nu putem renunța cu niciun chip pentru că ar însemna să „negăm” o parte din noi.

Este benefic pentru sănătatea noastră psihică să ne conștientizăm nevoile și să le „operaționalizăm” în comportamente specifice. De exemplu: „Am nevoie de apreciere din partea ta. Simt că îmi oferi apreciere, atunci când mă asculți.” sau „Știu că am suportul tău, atunci când te rog să mă ajuți cu ceva și tu o faci etc. Suntem diferiți, avem „ochelari” diferiți prin care privim viața, comunicarea devine mai ușoară când reușim să găsim o formă adecvată prin care să cerem să ne fie îndeplinite nevoile. Aceasta este „obligația” noastră în relația de cuplu, alături de înțelegerea nevoilor partenerului și satisfacerea lor, în măsura în care avem posibilitatea și disponibilitatea de a o face.

Persoanele cărora le-au fost împlinite în copilărie nevoile sunt mai conștiente de ele la vârsta adultă, știu cum și când să ceară și mai ales…știu cum să facă față unui refuz fără a se simți neadecvați și fără să se descurajeze. Spre deosebire de acestea, persoanele cărora le-au fost frustrate nevoile emoționale de bază atunci când erau copii adesea nu sunt conștiente de nevoile lor, nu știu cum să ceară, nu îndrăznesc să ceară sau se tem că dacă nu vor primi ceea ce au cerut înseamnă că ceva este în neregulă cu ele. Adesea, acest gen de persoană are impresia că deține întreaga responsabilitate pentru calitatea relației. În lipsa acestui tip de conștientizare, nevoile nesatisfăcute vor rula în background, vor produce frustrare și vor invada cu resentimente relația. Frustrarea va fi resimțită dureros, ca o lipsă, ca un gol.

Dacă  ți-ai conștientizat nevoile, le-ai comunicat corect si partenerul nu este dispus sau nu poate, din diverse motive, să ți le satisfacă, ai de luat o decizie conștientă. Rămâi sau nu rămâi în relație. Dacă alegi să rămâi, ar fi de preferat să-ți asumi decizia. Dacă ai ales să rămâi și continui să bați la uși închise, în același mod în care ai mai făcut-o și în urma căruia nu ai obținut răspunsul dorit, îți vei consuma energia inutil și îți vei eroda relația și așa fragilă. Se spune că nebunia ar fi să faci mereu același lucru și să te aștepți la rezultate diferite. Cât ai fi dispus/-ă să rămâi într-o relație făcând mereu același lucru și știind că nimic nu se va schimba? Dacă decizia va fi asumată, te vei proteja de resentimente și vei putea fi deschis/deschisă către lucrurile bune care există în relație.

Dacă ai ieșit deja dintr-o relație, dincolo de oalele si ulcelele sparte, ai șansa să înveți lucruri prețioase pentru tine, care te vor feri să repeți experiența. Încearcă să-ți răspunzi la următoarele întrebări: Ce aveam cu adevarat nevoie și n-am primit? Cum aș fi putut să cer diferit? Persoana respectivă era capabilă să ofere acest lucru, mie sau altcuiva? Că de unde nu-i…nici D-zeu nu cere.

Relațiile cer efort conștient din partea ambilor parteneri. Dacă unul dintre ei nu este încă pregătit să înțeleagă lucrurile care ar trebui schimbate, celălalt ar putea încerca, în mod conștient, să fie „schimbarea pe care vrea s-o vadă” la perechea sa.

Mi se spune adesea că sunt nițel pisăloagă. Îmi asum acest lucru și risc să te mai întreb odată: „Care ziceai că sunt nevoile tale în relația de cuplu?”

copilul meu e furios. cum îl ajut?

Daca ai citit (aici) despre accesele de furie ale copiilor, care sunt  cauzele cele mai frecvente si cum ar fi de dorit sa actionezi pe loc, atunci cand se intampla, probabil ca te intrebi ce ar fi de preferat sa faci in continuare, cum ai putea sa-ti ajuti copilul sa gestioneze mai usor aceste situatii.

In primul rand, copilul trebuie sa stie ca are la dispozitie doar cateva secunde in care poate sa actioneze pentru a-si pastra calmul. Pentru multi dintre ei exista un anumit prag dincolo de care orice sansa de autocontrol este zadarnica.

Astfel, copilul poate fi invatat sa recunoasca, sprijinit si asistat de tine, care sunt semnele specifice, „norii” care prevestesc „furtuna”. Dupa ce calmul s-a reinstaurat, identificati impreuna, ca doi meteorologi de serviciu,  semnalele de avertisment ce au precedat accesul de furie. Acestea pot fi senzatii fizice, ganduri sau emotii si pot fi diferite de la un copil la altul. Alcatuiti impreuna o lista cu simptomele caracteristice, ca de exemplu:

  • muschi incordati
  • pumni inclestati
  • senzatie de ceata pe ochi
  • senzatie de presiune in jurul capului
  • furnicaturi la nivelul cefei
  • fluturasi in stomac
  • senzatie de greata
  • „inima imi bate foarte repede”
  • „aud un tiuit enervant in urechi”
  • „respir foarte repede”
  • „am un ghem in stomac si il simt din ce in ce mai greu”
  • „imi trec prin cap cuvinte urate”
  • „imi vine sa-l lovesc”
  • „nu mai pot sa gandesc” etc.

Ajuta copilul sa se familiarizeze cu „avertismentele de furtuna” si sa actioneze rapid si hotarat de fiecare data cand apar. Urmatoarea tehnica ti-ar putea fi de folos.

Regula semaforului

In clipa in care detecteaza semnalele de avertisment ale crizei de furie, copilul trebuie sa actioneze ca si cum ar vedea culoarea rosie a semaforului. Va spune STOP si va iesi din situatia respectiva pana cand se va linisti putin. Daca nu are posibilitatea sa se retraga, se poate distanta mental imaginandu-si ca priveste scena din afara, ca si cum ar privi in jos dintr-un colt al tavanului.

Faza culorii galbene a semaforului este aceea pe care copilul o foloseste pentru a restabili echilibrul. In aceasta faza, copilul are la indemana mai multe variante. Isi poate amana reactia folosind o tactica simpla, cum ar fi sa numere inapoi de la 20 la 1. Poate sa-si incetineasca ritmul respiratiei, sa inchida ochii si sa-si imagineze ca se afla intr-un „loc sigur”. Ajuta-ti copilul sa gaseasca „locul sigur” si sa-l descrie in detaliu, unde se afla, cine mai este in preajma, ce vede, ce aude, ce miroase, cum se simte. Ii va mai fi usor sa-l readuca in imaginatie atunci cand este necesar. O alta imagine utila ar fi sa se gandeasca la furia lui ca o „galeata cu gauri”. Galeata se umple cu repeziciune, dar prin gaurile multe de pe fundul ei, furia se imprastie si se scurge, pierzandu-si din forta. Copiii carora le este dificil sa se calmeze singuri pot pastra in buzunar „bomboana contra furiei” si o pot utiliza ca pe un truc magic, in caz de nevoie. Reflexul de a suge este asociat cu starile de calm si confort. Creierul nu poate trai experienta starilor de placere si furie in acelasi timp, astfel incat, in timp ce suge bomboana, copilul nu va mai putea fi furios.

Copiii mai mari pot fi incurajati sa analizeze situatia si sa-si puna intrebari: „De ce sunt furios?”; „Cat de furios ma simt?” (pe o scala de la 1 la 10) ; „Cat de furios ar trebui sa ma simt?” (pe o scala de la 1 la 10); „Ce o sa mi se intample daca cedez furiei in acest moment?”; „Pot sa ma gandesc la o modalitate de a obtine ce vreau fara sa-mi pierd controlul?”.

Cand nivelul furiei a scazut simtitor, copilul ar trebui sa-si „acorde” singur lumina verde pentru a reveni la situatia initiala. Acum va putea sa-i spuna celeilalte persoane cum s-a simtit si, daca este posibil sa vina cu o solutie pasnica pentru conflict.

Este foarte important pentru copil, nu numai sa-si stapaneasca furia intr-un timp scurt, ci sa gaseasca modalitati constructive de a rezolva situatia conflictuala. Ajutandu-l si incurajandu-l sa faca acest lucru, copilul se va simti mai puternic si va dobandi incredere in capacitatile sale de a-si atinge obiectivele.

Bibliografie
Stephen Briers, „Ghid practic pentru parinti”

copilul meu e furios. de ce oare?

Imagineaza-ti urmatoarea situatie: e seara, v-ati reunit cu totii dupa o zi lunga si obositoare si va aflati in  bucatarie, in jurul mesei. Copilul tau, scolar in clasele primare, are o expresie incruntata pe fata, nu vorbeste cu nimeni, ia cu furculita bucati din farfurie si le arunca pe jos. Este imun la rugamintile tale de a inceta, nu pare sa inteleaga cand incerci sa-i explici cu calm ca un asemenea comportament nu poate fi tolerat, mai mult decat atat, incepe sa tipe la tine.

Cum procedezi? Variante ar fi destule. Ai putea sa-l iei deoparte si sa-i explici pentru a nu stiu cata oara care sunt regulile de buna purtare la masa. Sau ai putea sa-l trimiti in camera lui pentru zece minute oferindu-i timpul necesar pentru a se calma. Sau ai putea sa-l pedepsesti taindu-i accesul la jocul video preferat. Ai putea chiar sa te infurii si sa tipi la el. Cu putina imaginatie, vei mai gasi diverse cai prin care sa-ti exprimi dezaprobarea fata de comportamentul reprobabil.

Aplicand oricare dintre aceste metode este posibil ca in viitor, copilul sa reduca frecventa unor asemenea comportamente, poate de frica pedepsei sau doar pentru a evita neplacerea discutiei moralizatoare.

Ce va invata copilul in urma unor asemenea interactiuni? Va invata ca furia este „rea”, ca atunci cand le arata celor din jur ca este furios va fi pedepsit. Este posibil sa inceapa sa-si reprime aceasta emotie. Acumuland tensiune din diverse situatii in care nu s-a exprimat cum ar fi simtit nevoia s-o faca, la un moment dat ar putea izbucni verbal sau chiar fiind agresiv cu un alt copil. Mai mult decat atat, copilul aude cum uneori adultii din jurul lui mai tipa, uneori se infurie chiar pe el, alteori se cearta intre ei. De ce ei au voie si el nu? De ce pe ei nu-i pedepseste nimeni?

Copilul are nevoie sa inteleaga ce se intampla cu el in momentul in care este furios, care este nevoia lui reala din spatele acestui comportament. El trebuie sa stie ca furia este o emotie perfect normala, ca are o latura pozitiva, si ca doar furia care nu este tinuta sub control duce la consecinte de nedorit.

Cand apare furia? Psihologul britanic Stephen Briers este de parere ca exista trei situatii in care copiii pot deveni furiosi. In primul rand, atunci cand considera ca sunt atacati fizic sau verbal, furia le da curaj sa riposteze. Asemenea pestelui-balon care se umfla instantaneu cand este amenintat, furia are rolul de a-i tine la distanta pe atacatori. In al doilea rand, copiii se frustreaza si devin furiosi cand sunt impiedicati sa-si atinga obiectivele. Astfel de situatii apar adesea cand copiii se joaca impreuna. De multe ori le este dificil sa ajunga la un compromis intre nevoile lor si cele ale tovarasilor de joaca, mai ales cand ambii doresc aceeasi jucarie in acelasi timp. In al treilea rand, copiii se infurie rapid in situatiile in care considera ca drepturile lor au fost incalcate. Acel „Nu este corect!” poate prevesti un acces de furie. Cand copiii au impresia ca nu au fost tratati asa cum meritau, ei se vor simti vulnerabili.

Cum il ajuta furia pe copil? In fiecare dintre aceste cazuri, furia are rolul de mecanism de aparare, le semnaleaza celorlalti ca intrec masura si ii incalca drepturile, il ajuta sa se simta puternic si ii da impresia ca detine controlul asupra situatiei deoarece reactioneaza si nu ramane pasiv. Chiar daca furia este adaptativa, uneori, reactia noastra emotionala la un anumit eveniment extern poate sa fie mult exagerata fata de situatia care a generat-o.

Furia este o reactie naturala, ceea ce poate fi controlat este doar raspunsul comportamental care urmeaza. Copilului ii va fi mai greu sa-si reprime primul impuls, deoarece nu detine mecanismele necesare.  Aici intervine rolul parintelui, acesta il va ajuta pe copil sa inteleaga ce se intampla cu el si sa invete, in timp, comportamente mai adaptative.

In concluzie, copilul are nevoie sa-i fie recunoscuta si validata emotia, sa i se permita si lui, ca si celorlalti, sa se exprime exact asa cum simte, astfel va putea trece la pasul urmator, adaptarea furiei la circumstante si exploatarea ei intr-o maniera controlata. Cand se va simti inteles si acceptat de adultii din jurul lui in momentele in care este furios, copilul va fi dispus sa ia in calcul efectele pe care comportamentul sau le produce.

Bibliografie
Stephen Briers – „Ghid practic pentru parinti”